miercuri, 5 februarie 2014

HRONOGRAFUL LUI VENIAMIN COSTACHI, TRADIȚIE ȘI APOCRIFĂ

         
         Una dintre ramurile teologiei creștine, cea care completează istoria biblică, prin diferite conexiuni cu informații oferite de tradițiile vechi, dar și cu informații din scrierile apocrife, este cronologia biblică. Scrierile apocrife au fost utilizate de Părinții Bisericii în operele lor, însă nu se poate preciza în ce măsură. Sfinții Părinți au filtrat aceste informații pe baza criteriilor doctrinare, pentru că tradiția autentică este condiționată de cei trei factori, quod semper, quod ubique et quod ab omnibus creditum est, adică o învățătură trebuie să fi fost dintotdeauna, pretutindeni și de către toți acceptată. Acesta este consensul democratic întemeiat de Hristos în creștinism; ”câte veți lega voi pe pământ, vor fi legate și în cer”. (Matei XVIII, 18)
          Cele dintâi scrieri vor fi fost cele cronografice, primii oameni care-au avut la îndemână scrisul au dorit să lase amprenta existenței lor în istorie, precum și eventualele descoperiri făcute. Relația pe care cronicile vechi o au cu scrierile biblice este complementară. Există în scrierile biblice informații incomplete, și pe care doar tradiția le completează, dar există și în cronografii informații care nu coincid cu cele scripturistice, unele sunt explicate, altele rămân ambigue. Rămâne de aplicat filtrul celor trei condiții de mai sus și girul Sfinților Părinți ai Bisericii.
       Așadar, luăm spre analiză Hronograful tipărit la 1837, în mănăstirea Neamț, de Arhimandritul Mardarie, starețul mănăstirilor Neamț și Secu din acel timp. Scrierea are binecuvântarea Mitropolitului Veniamin Costachi și pretenția că a început a fi scrisă pe vremea lui Avraam. Purtând semnătura unuia dintre ierarhii cunoscuți ai Bisericii, îi acordăm Hronografului toată atenția, evidențiind informații de interes general pentru teologi, dar și pentru ceilalți creștini.
          De la Adam până la Hristos, numără Hronograful 5508 ani. Până la Avraam sunt socotiți 3500 de ani, iar de la Avraam la Hristos, 2008 ani. Anii aceștia se numără de la facerea lui Adam, dar nu se știe cât timp a petrecut Adam în Rai, înainte de căderea în păcat și scoaterea lui din Rai. Cu referire la zilele facerii, se spune că în prima zi, când a făcut Dumnezeu lumina, tot atunci i-a făcut și pe îngeri, însă Sfinții Părinți spun că îngerii au fost făcuți mai înainte de materie, iar aici găsim trimitere la Fericiții Augustin și Ieronim și la Sfinții Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ambrozie și Ioan Damaschin, ceea ce pecetluiește această învățătură.
          O altă învățătură în contradicție cu Sfânta Tradiție este cea despre căderea îngerilor. Hronograful susține că trufia îngerilor ar fi pornit de la refuzul acestora de a se închina unui Dumnezeu-Om, descoperindu-li-se încă de la creație Taina Întrupării lui Hristos. Noi știm din Sfânta Scriptură (Efeseni III,9) și din cântările bisericești că Taina Întrupării este ”taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”
        Raiul în care a locuit Adam este întreg și la locul lui, ne spun Părinții Bisericii, Irineu, Iustin, Atanasie, Epifanie, și, așa cum spune un părinte apusean, Serafim Rose, pentru continua noastră cădere nu-l mai putem vedea, el ”s-a luat de la ochii noștri”. Aici se pare că învățătura exclusivă despre Rai ca stare, întâlnită chiar în cărțile noastre de Teologie Dogmatică, este mai mult de influență scolastică și contrazisă de acești Sfinți Părinți, pentru că în patristică se vorbește peste tot despre Rai ca loc, și nu ca stare. 
       Numele lui Adam, în limba evreiască înseamnă om pământesc, rumen sau roșiatic, iar în grecește se abreviază și asociază numele lui Adam cu sintagma micro-cosmos, pentru că numele ADAM este descompus în inițialele Anatoli=Răsărit, Disis=Apus, Arktos=Miazănoapte și Mesembria=Miazăzi. Acest microcosmos, descompus de păcat, se reface în crucea lui Hristos.
         ”Nașterea” Evei din Adam este preînchipuirea nașterii lui Hristos din Fecioara Maria pe care o tâlcuiește Sf.Ioan Gură de Aur: ”Precum Adam fără de femeie, femeie a adus, tot astfel și Fecioara fără de bărbat, Bărbat a născut pentru Eva plătind bărbaților datoria, întreg a rămas Adam după scoaterea coastei trupești, nestricată a rămas Fecioara după ieșirea Pruncului dintr-însa.” Adormirea lui Adam spre ”nașterea” Evei din coastă este preînchipuirea ”adormirii” lui Hristos pentru nașterea Bisericii din coasta Lui ”Doarme Adam, ca să fie Eva, moare Hristos ca să fie Biserica. Dormind Adam se făcu Biserica din coasta-i; murind Hristos, cu sulița I s-a împuns coasta, ca să curgă Tainele cu care se împodobește Biserica”-Fericitul Augustin.
      Timpul petrecut de Adam în Rai este necunoscut, tradițiile n-au ajuns la un consens asupra acestui fapt. Sinaxarul de la Duminica lăsatului sec de brânză spune că Adam a fost zidit în ziua a șasea (vineri) și a stat în Rai până la ceasul al șaselea, când a fost izgonit pentru neascultarea lui. Și Sfântul Teofilact spune că Adam a mâncat din pom în ceasul al șaselea, în ziua a șasea, dar nu spune că acea vineri era ziua în care a fost creat. Unii spun că în ceasul al șaselea a mâncat, iar în ceasul al nouălea a fost izgonit și pentru aceasta Hristos este răstignit vineri, la ceasul al șaselea, iar la ceasul al nouălea a murit pe cruce. Înțelegem de aici că neascultarea lui Adam a fost vinerea, dar este mai greu de acceptat că ar fi păcătuit în aceeași zi din moment ce ne sunt descrise mai multe acțiuni, crearea Evei, numirea tuturor animalelor, contemplarea frumuseților Raiului. În acest sens, după cum menționează Gheorghe Chedrinos, istoricul de la Constantinopol, în cronica lui, Sinaxarul menționat vorbește despre un evreu pe nume Filon, care susține că timpul lui Adam în Rai a fost de 100 de ani. Alte cronici vorbesc despre 7 ani, iar altele, despre 33. Unii spun că după 7 zile a căzut în neascultare Adam, alții că după 40 de zile. Speculațiile asupra timpului petrecut în Rai sunt prea multe și încurcă încercarea de a determina acest timp. Partea de cronologie este imprecisă în mai multe cazuri, sunt adunate de multe ori informații din mai multe surse, care susțin păreri diferite, de aceea partea istorică o vom privi cu scepticism.
      Explicațiile ce se dau pentru chipul și asemănarea cu Dumnezeu sunt fundamentate pe învățăturile dogmatice ale Sf.Părinți. Ele au însă, și o profundă valoare omiletică. De altfel, întreaga scriere folosește un limbaj accesibil credincioșilor de rând.
          În ceea ce privește greșeala lui Adam, se speculează chiar și în zilele noastre că fructul oprit din care a gustat Adam ar fi fost plăcerea trupească a împreunării cu Eva. Lucrul acesta nu este nou, se spune că și în vechime erau unii rabini iudei care susțineau această idee. Sfinții Părinți infirmă faptul prin ideea că protopărinții au petrecut în curăție trupească până la izgonirea din Rai. După ce a fost izgonit din Rai, o perioadă a petrecut în apropierea după care, prin porunca lui Dumnezeu a locuit în ținutul unde se spune că a fost creat. Fer.Ieronim spune că ținutul acela se numea Damasc (nu cel din Siria) și, după potop, acolo fiind cetatea Hebronului și stejarul Mamvri, acolo și-a cumpărat Avraam peștera în care a fost îngropați împreună, el și Sarra. În același pământ au fost îngropați Adam și Eva, Abel, Isaac și Rebeca, Iacov și Lia (Rahila fiind îngropată la Betleem). Iacob de Edesa, dascălul Sf. Efrem spune că moaștele lui Adam au fost luate din mormânt, păstrate în arcă pentru a se mântui cu ele de potop, după care le-a împărțit fiilor săi. Lui Sem i-a dat cea mai importantă parte, capul, pe care l-a îngropat într-un loc înalt, unde avea să se construiască mai târziu Ierusalimul, iar locul s-a numit Golgota (locul căpățânii).
          Cel dintâi ucigaș de oameni a fost Cain, iar Abel a fost cel dintâi mort, cel care i-a făcut cunoștință lui Adam cu ceea ce însemna moartea, pentru că nu avea de unde să știe. După câteva zile, stricându-se trupul mort, l-au îngropat în pământ după porunca lui Dumnezeu: ”pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Despre semnul care s-a pus lui Cain se spune că ar fi fost tremurarea capului și a mâinii drepte, cu care l-a ucis pe Abel. Seminția lui Cain era răzvrătită și rea, în timp ce seminția dreaptă și sfântă, plăcută lui Dumnezeu, era cea a lui Set care trăia încă în apropierea Raiului. Ei sunt numiți în Biblie fiii lui Dumnzeu, iar fiicele lui Cain erau numite fiicele oamenilor. Din împreunarea lor trupească s-au născut uriașii despre care se vorbește în cartea Facere. Urmașii lui Cain au fost cei dintâi care au început a împărți pământul, au început se război, a jefui și a aduna bogăție din asupriri. Unul dintre strănepoții lui Cain a fost cel dinâi poligam. Tot ei au făcut instrumente muzicale, au început a folosi metalele, toarcerea lânii și a inului și țesătoria; au învățat să facă untul și brânza. Tot seminția lui Cain a învățat vrăjitoria, farmecele și descântecele. 
      Despre alimentația primelor generații de oameni ni se relatează că seminția lui Set se hrănea cu pâine și apă, cu verdețuri, fructe și legume, miere și lapte, însă carne nu mâncau. Înainte de potop, oamenii n-au consumat carne, dar despre urmașii lui Cain nu știm pentru că, așa cum spune Hronograful, Cain ar fi fost ucis de un strănepot al său la vânătoare cu arcul. 
         Set este cel care a început alfabetul, pe care l-a definitivat urmașul său, Enos, care a și a început să scrie rugăciuni și cântări lui Dumnezeu. Se povestește că în toată viața sa a scris 29 de cărți despre tot felul de lucruri, în special despre dreapta cinstire a lui Dumnezeu. Descendenții lui Set au început la un moment dat să părăsească voia lui Dumnezeu și au dat frâu liber poftelor păcătoase, însoțindu-se cu fiicele lui Cain, iar din ei s-au născut uriașii care aveau 18-20 de coți (8-9 m). La aceștia, cea dintâi problemă era brutalitatea, sălbăticia. Erau ucigași înnăscuți, agresivi, iubitori de război și de vărsare de sânge, lacomi, alungându-i pe oameni de peste tot unde-i întâlneau. De la ei au început perversiunile sexuale, mâncarea de carne și chiar canibalismul. Se spune că mâncau până și copiii născuți morți, avortați de femei. Ajunseseră atât de departe în viața păcătoasă, într-un timp relativ scurt, încât se crede că au determinat hotărârea lui Dumnezeu de a sfârși lumea prin potop. Chiar înainte, pe mulți dintre ei, Dumnezeu îi lovea cu fulgere și cu tunet, ucigându-i pentru ca ceilalți să se teamă. Despre anii vieții lor nu ni se spune nimic.
       Păcatul este cauza pentru care zilele oamenilor s-au împuținat, Dumnezeu a adus potopul și pământul a fost transfigurat în totalitate. Singur Noe rămăsese drept înaintea lui Dumnezeu și prin el Dumnezeu salvează omenirea. Până la vârsta de 500 de ani, el a trăit în înfrânare de la legătura trupească. Cei trei fii, Sem, Ham și Iafet, i s-au născut după această vârstă, aceștia fiindu-i de mare ajutor în construirea arcei. În afară de această misiune, Noe are și alte merite, cum ar fi lucratul pămâtului cu ajutorul plugului și al animalelor. Până la el, pământul era lucrat doar cu mâinile. Pentru salvarea neamului omenesc, venită prin Noe, acesta a luat binecuvântare de la Dumnezeu să mănânce carne și pește. După aceea, a descoperit producerea vinului din struguri. După potop, Noe împarte pământul celor trei fii ai săi, lui Sem îi dă Asia, lui Iafet, Europa, și lui Ham, Africa. După hronografi, potopul a avut loc în anul 2243 de la facerea lumii, iar după Bibliile rusești, la anul 2163. Cronologia apuseană plasează potopul la anul 1656 de la facere.
          Apare la un moment dat în carte răspunsul la întrebarea pe care și astăzi ne-o punem, de unde se trăgea longevitatea aceea seculară a primilor oameni? 
        ”Cea dintîi pricină este că din început s-a zidit omul de singur Dumnezeu întru bună aşezarea alcătuirilor, a încheieturilor şi a vinelor trupului, cu bună sănătatea sîngelui fiind. De n-ar fi greşit, fără de moarte şi fără de sfârşit putea să trăiască ca şi îngerii, iar greşind, măcar deşi a pierdut nemurirea, însă a rămas într-însul oarecare parte a sănătăţii celei dintîi, care şi întru fiii lui de la dînsul s-a vărsat.
        A doua pricină este că cu trezvire şi cu măsurată hrană vieţuiau, băutură beţivă la dînşii nu era ci numai apă şi desfătătoarea îmbuibare nu ştiau, numai cu pîine hrănindu-se şi cu verdeţuri şi cu poame.
        A treia pricină că întru întregimea minţii şi în curăţie se păzeau pe sineşi, nu degrab împărtăşindu-se nunţii şi păzindu-şi curată însoţirea lor şi nu adeseori amestecîndu-se, neatingîndu-se de femeia ce zămislea în pîntece. Că ştiau bine că nu spre curvie şi trupească dulceaţă, ci numai spre naşterea de fii s-a rînduit de la Dumnezeu însoţirea. Deci cu curăţie şi cu cinste îşi făceau însoţirile. Precum şi după aceea pe tînărul Tobie l-a învăţat îngerul (Tobie 8): „Vei lua o fecioară cu frica Domnului, mai mult pentru roadă decît pentru curvie". Iar cei ce în însoţire cu neînfrînare trăiesc şi la curvia lor năvălesc „ca şi calul şi catîrul la care nu este pricepere" aceia îşi vatămă întru sineşi sănătatea trupească şi îşi împuţinează zilele vieţii lor, şi (precum în cartea lui Tobie se scrie) pe Dumnezeu de la sineşi şi de la mintea lor îl gonesc. Iar înfrînarea de la trupeasca împreunare păzeşte sănătatea omului şi-i lungeşte zilele vieţii lui.
          A patra pricină ce a fost strămoşului lungimea de zile, se numără de unii puterea pămîntului. Pentru că pămîntul din început după a sa de Dumnezeu zidire era mai lesnicios şi mai puternic spre naşterea sănătoaselor roduri şi cele ce se năşteau din el roduri erau mai puternice decît cele de acum, ca adică să întărească firea omenească şi să se ţie viaţa poporului. Iar după ce cu potopul s-a udat tot pămîntul, atunci i s-a împuţinat puterea lui, şi rodurile ce se nasc din el nu se fac aşa puternice şi lucrătoare, spre păzirea sănătăţii oamenilor, precum mai întîi.
       A cincea pricină este isteţimea lui Adam, prin care ştia puterea doftorească a tuturor verdeţurilor şi mai cu iscusinţă decît toţi cei de pe urmă prea înţelepţi doftori şi le spunea pe acelea fiilor săi şi nepoţilor şi strănepoţilor şi ştiau oamenii aceia cu ce să-şi păzească sănătatea lor întru îndelungare de zile.
         A şasea este - cea mai dintîi şi cea mai adevărată pricină - a lui Dumnezeu bunăvoire şi tăinuită lucrarea Aceluia, care cu minune atîta de lungă ţinea viaţa oamenilor celor dintîi la ani mulţi. Pentru aceasta, ca adică mai degrab să se înmulţească neamul omenesc şi ca adică la toate lucrurile cu iscusinţă întru lungimea zilelor să se afle tot meşteşugul cel trebuincios vieţii omeneşti şi, ca adică, în neamurile cele de pe urmă, adică în nepoţii şi în strănepoţii lui Adam, să se întărească cunoştinţa în Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura. Pentru că spunea Adam fiilor săi, iar fiii fiilor şi nepoţii nepoţilor, cum l-a zidit Dumnezeu pe om din pămîntească ţărînă, iar pe ajutătoarea lui din oasele coastei lui, cum l-a pus în Rai şi i-a poruncit să nu guste din pomul acela şi cum se făcu călcarea poruncii lui Dumnezeu şi cea din Rai izgonire. Aceia cu lacrimi spunîndu-le îi învăţa să ştie pe Dumnezeu Făcătorul tuturor şi să creadă într-însul şi să se închine Aceluia şi să ceară de la Dînsul toate şi să nădăjduiască spre El. Pentru aceea Dumnezeu, cu minune ţinea viaţa sfinţilor strămoşi la atîţia de mulţi ani.”
        În secolul al XXVII-lea de la facerea lumii, avem plasată construirea turnului Babel de către Nimrod, urmașul lui Ham. Acest Nimrod era negru la față și uriaș, la fel ca cei de dinainte de potop și nu doar la trup crescuse, ci și în răutate. 40 de ani i-a muncit Nimrod pe oameni la construirea turnului, pe care-l ridicase mai sus de nori (peste 2000 m) până când a venit amestecarea limbilor. Aici se spune că lui Ever, urmașul lui Sem, i-a rămas limba strămoșească, cea de la Adam, pentru că el singur nu se învoise cu Nimrod la construirea turnului, în timp ce tuturor celorlalți li s-au amestecat limbile și s-au făcut 71 de limbi, fără limba lui Ever. Numărul limbilor erau după numărul căpeteniilor lui Nimrod care porunceau, în urma acestui fapt nu s-au mai putut înțelege și s-au risipit popoarele prin lume după cum poruncise Noe, urmașii lui Sem s-au risipit prin Asia, ai lui Ham, prin Africa, ai lui Iafet, în Europa.
        Tot la amestecarea limbilor ni se relatează că s-au sluțit fețele unor oameni, apărând fel de fel de chipuri sălbatice și urâte dintre care enumerăm: satirii (oameni goi și păroși, cu picioare de capră și în cap coarne), hipocentaurii (capul și pieptul de om, restul trupului fiind de cal-sunt pomeniți în sinaxarul de la 15 ianuarie), hermafrodiții (oameni care au ambele organe sexuale, feminine și masculine), arimaspii (au un singur ochi în centrul frunții-asemenea ciclopilor), astromii (nu au gură, trăiesc doar din mirosirea cu nările), tanefii (au urechile atât de mari încât își acoperă trupul cu ele), nevrii (se ransformă în lupi și mănâncă oameni), pigmei (oameni mici de statură cu o viață foarte scurtă), ciclopii(uriași cu un singur ochi care locuiau în Sicilia), manticori (capul de om și trupul de leu). Dacă aceste apocrife sunt într-adevăr foarte vechi, atunci ele au putut fi sursă de inspirație pentru multe dintre ficțiunile care s-au scris, basme și legende.
      Foarte multe explicații gravitează în jurul lui Avraam, începând de la întâlnirea cu Melchisedec, regele Salimului, despre care se spune că nu este Ierusalimul, așa cum cred unii, ci această cetate era în partea lui Manase, spre Iordan, iar Ierusalimul, în partea lui Veniamin, în muntele Moriei, acolo unde este chemat Avraam să-l jertfească pe Isaac. 
          Avraam primește pe Sfânta Treime la stejarul Mamvri, i se închină cu închinăciune dumnezeiacă, adorare (latria) pe care omul o datorează numai lui Dumnezeu. De aici, Dumnezeu merge spre Sodoma doar în două fețe îngerești și explicația ce se dă este următoarea: ”Să luăm aminte: La dreptul Avraam trei, iar la Sodoma doi îngeri au venit. Pentru ce şi aici nu trei, precum acolo au fost trei, iar nu doi, precum aici doi, iar nu trei? Tainele lui Dumnezeu sînt necunoscute şi Judecăţile Lui neştiute. Însă mintea cea cu bună socoteală poate de aici să se priceapă la aceasta: Că Domnul Dumnezeul nostru mai îndurat este spre facerea de bine a oamenilor şi mai scump spre pedepsirea acelora. Pentru că voind să miluiască pe robul său Avraam cu daruri multe, ca adică să-i dezlege nerodirea, fiu ia bătrîneţe să-i dea, seminţia lui să-i înmulţească ca stelele cerului şi să-i aşeze pe ei între strămoşii lui Mesia celui ce avea să Se nască, a venit la dînsul desăvîrşit în trei feţe îngereşti, cu totul spre facerea de bine vărsîndu-se. Iar vrînd să pedepsească pe păcătoşii sodomiteni cu foc să le ardă trupurile lor, iar sufletele lor să le dea gheenei celei veşnice, s-a micşorat oarecum pe Sineşi numai în două feţe acolo a mers, ca şi cum nevrînd - silit fiind de strigarea păcatelor lor celor afară de Sodoma şi Gomora lîngă Moab, Marea Moartă fire, ziua şi noaptea către Dînsui strigînd şi răzbunare trebuindu-le. Poate şi pentru aceea în două, iar nu în trei feţe la Sodoma a mers, ca măcar vreunul de acolo păcătos, în singur ceasul acela al certării ce năpădea, măcar de cu însăşi mintea de s-ar fi întors la pocăinţă, ar fi avut Milostivindu-se spre d
însul pe acea una Faţă a lui Dumnezeu, care nu venise să pedepsească, ci ră­măsese să se milostivească şi ar fi avut la cine să scape, de la Cel mîniat Dumnezeu, spre Cel ce Se milostivea acelaşi Dumnezeu.”
        Jertfa lui Isaac, Iacov, Iosif și toate tablourile care urmează în această scriere, inclusiv partea de final, despre fiecare neam și țara lui, merită citite cu atenție, în special de către preoți, care, prin studiile teologice, au puterea să discearnă aceste informații. Scrierea este o combinație de texte patristice autentice cu texte apocrife, unele dintre ele fanteziste. Sfaturile morale numeroase și coerent așezate în text dau scrierii șansa de a putea fi citită și de către credincioși, cu aceeași etichetă cu care s-au așezat în Scriptură cărțile necanonice: ”neinspirate de Duhul Sfânt, dar bune de citit”.
      Asemenea unor alte cărți românești vechi, Hronograful transmite în final și un mesaj ortodox-naționalist: ”Nu are importanţă unde trăieşte românul în lume, important este să trăiască în Iisus Hristos, ca să poată fi luat acolo în cer, la Avraam, unde este patria creştinilor. Ne iubim ţara, România, pentru că în ea ne naştem, ea ne hrăneşte, în ea lăsăm trupurile noastre, din acest pămînt românesc ne vom scula la învierea cea de obşte şi mai ales pentru că Dumnezeu a pus "Hotarele neamurilor, după numărul îngerilor lui Dumnezeu"(Deut. 32,11), prin urmare, România este ţara lui Dumnezeu, urmează ca noi cei ce o locuim să fim oamenii lui Dumnezeu, să fim urmaşi ai lui Avraam, să trăim în credinţa ortodoxă românească, singura mîntuitoare.
        Nu are importanţă în ce perioadă istorică trăim, sau unde locuim pe pămîntul lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm pentru a ne întoarce din nou în Raiul cel ceresc, căci cel pămîntesc nu mai este. Cînd se va încheia istoria lumii, cerul se va strînge ca un sul, pămîntul se va face un şes şi va veni Iisus Hristos, nu vor mai fi hotare, nu vor mai fi neamuri, toată suflarea va fi una, o parte va merge în Rai, iar o parte va merge în iad. „Fiecare după faptele sale, sau se va osîndi sau se va slăvi".

____________________________
Bibliografie: 
Gheorghe Băbuț, Hronograf-Iisus Hristos Stăpânul timpului și Judecătorul lumii, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005.